This content has been archived. It may no longer be relevant
Academicianul, prof. univ. dr. Marius Andruh, şeful Departamentului de Chimie Anorganică din cadrul Facultăţii de Chimie a Universităţii din Bucureşti, membru titular al Academiei Române şi membru al Academiei Europaea din Londra, a fost desemnat de studenţii proprii în Topul Profesorilor Bologna. Dincolo de munca de cercetare, care i-a adus includerea în prestigiosul for European Academy of Sciences, prof. universitar dr. Marius Andruh este unul dintre cei mai apreciaţi profesori universitari din ţară, întrucât îşi iubeşte meseria şi tot ceea ce a făcut şi face este din respect pentru profesie. Le spune adesea studenţilor: „Cheia succesului în meserie este să o iubeşti, să te respecţi tu ca specialist într-o anumită ramură, chimie sau orice altceva. Pentru că, dacă tu îţi respecţi şi îţi iubeşti profesia, atunci vei fi respectat şi de ceilalţi”. Coautor al manualelor de chimie puţin „încărcate” şi preşedinte al CNATDCU, academicianul Marius Andruh, buzoian de fel, colecţionează stilouri „nobile” din ediţii limitate, în doar 1912 exemplare, Eternal Bird fiind unul dintre ele. Când este în concediu lucrează mai puţin, doar câteva ore. În rest, nici nu ştie cum trece timpul, între catedră, laborator, Academie, CNATDCU, familie.
Academicianul Marius Andruh a reuşit să-şi vadă visul cu ochii. Copilul care îşi uimea prietenii din sat cu exploziile ce umpleau cartierul de mirosul hidrogenului este azi academician, cercetător, cadru didactic, pasionat colecţionar de stilouri nobile şi ceşti rare, îndrăgostit de Grecia, unde îşi petrece, cu familia, mare parte dintre vacanţe. Apreciat de studenţi şi colaboratori, academicianul Marius Andruh este dovada că, atunci când îţi iubeşti meseria şi o respecţi, primeşti în schimb dragoste şi respect.
– Cum a apărut pasiunea pentru chimie?
Pasiunea pentru chimie a început în şcoala generală, deşi din copilărie, adică la 5-6 ani, eram fascinat de laboratorul şcolii din Smeeni, unde mă ducea un fin al părinţilor mei, învăţător. Acolo scotoceam prin dulapurile cu chimicale şi mă jucam amestecând ce-mi cădea în mână. Prin clasa a VII-a, mi-am şi făcut un fel de laborator în curte, ca atâţia alţii care au făcut din chimie o pasiune. Se găseau nişte truse în comerț, cu ceva substanţe, o spirtieră, pahare Berzelius, eprubete, o pâlnie… Îmi uimeam prietenii din sat cu exploziile de la aprinderea hidrogenului pe care îl obţineam din zinc şi acid clorhidric. Simt şi acum mirosul experienţelor de atunci. M-am hotărât, sigur, prin clasa a VII-a – a VIII-a, în 1968, la 14 ani, când am primit de la o verişoară de-a mea, pe care o iubesc foarte mult, o carte cu micul chimist. Acela este pentru mine momentul în care am conştientizat că asta voi face. Totuşi, în liceu am avut noroc, avându-l profesor pe domnul Dumbravă. Este un profesor excepţional – acum s-a pensionat –, deosebit de exigent, care ştia să te motiveze şi să te antreneze pentru ceea ce era important pentru noi atunci, participarea la olimpiade. Am fost la olimpiada internaţională în clasa a XII-a, în 1973, dar până atunci am participat la etapele naţionale. În clasa a IX-a am luat menţiune, în clasa a X-a premiul doi, iar în clasele a XI-a şi a XII-a premiul întâi.
„Cheia succesului în meserie este să o iubeşti, să te respecţi tu ca specialist într-o anumită ramură, chimie sau orice altceva. Pentru că, dacă tu îţi respecţi şi îţi iubeşti profesia, atunci vei fi respectat şi de ceilalţi”.
– Sunteţi autor de manuale, sunt oare cărţile de azi prea stufoase?
Am vrut ca manualele de chimie să prezinte esenţialul, clar şi sistematic, pentru toţi elevii. Cei care vor mai mult pot să găsească surse de informare şi în altă parte. Cred că manualele la care am fost coautor sunt printre cele mai puţin „încărcate”. În definitiv, manualele, indiferent de disciplină, urmăresc formarea gândirii, culturii şi atitudinii elevului. Alegerea meseriei vine mai târziu.
– Cine sau ce anume poate influenţa un elev în alegerea viitoarei meserii?
Fiecare dintre noi cunoaşte pe cineva, care a urmat o anumită profesie, pentru că a avut un profesor bun la disciplina legată de meseria aleasă. Sunt de admirat şi acei profesori care reuşesc să rămână în amintirea elevilor chiar dacă nu le-au urmat disciplina predată. Sunt de admirat toţi profesorii buni!
– Ce părere aveţi despre practică?
Înainte, practica se făcea la fel ca şi acum. Adică există pentru studenţi practica de vară în industrie, care este foarte binevenită pentru că îi apropie de partea aplicativă a chimiei. Din păcate, industria chimică la noi nu mai este ceea ce a fost. Nu vreau să sune a nostalgie după industria chimică de altădată, dar adevărul este că am avut-o. Acum nu mai avem industrie chimică, iar această practică se face acolo unde se poate. Partea care mă interesează mai mult, în condiţiile în care nu mai avem industrie chimică în stare să absoarbă absolvenţii de la noi şi de la Universitatea Politehnica, este modul în care se face practica pedagogică. Mă îngrijorează chiar modul în care se face practica pedagogică. Trebuie să mă intereseze, pentru că noi furnizăm profesori pentru şcoală generală şi pentru liceu, pregătim deja profesori la unul dintre programele noastre de master pentru a preda ştiințele pentru clasele unde se predă această disciplină sau pentru uman.
„Prefer studentul care din capul locului are acest ideal, de a deveni un profesor bun, şi acest ideal şi-l atinge prin toate activităţile pe care facultatea i le pune la dispoziţie: practica pedagogică, însuşirea de noi cunoştinţe. Aşadar, cred cu toată tăria că practica pedagogică trebuie făcută bine şi cu enormă responsabilitate.”
– Cum se organizează practica pedagogică?
Practica pedagogică nu trebuie făcută întâmplător, nu trebuie făcută o dată pe săptămână. Aş fi preferat practica din perioada studenţiei mele, în care eram scoşi de la ore o lună de zile şi o lună de zile te integrai în activitatea şcolii generale sau a liceului respectiv. Asistai la ore, se comentau orele pe care le ţineau profesorii şi, apoi, cele pe care le ţineau colegii. Era o practică extrem de eficientă pentru a pregăti viitorii profesori, cu condiţia ca studentul respectiv să fi fost atras de meseria de profesor, ceea ce, din păcate, nu mai este cazul azi. Am întrebat mulţi studenţi dacă vor neapărat să devină profesori după ce termină facultatea. Proporţia celor care simt chemarea de a lucra în învăţământ este foarte mică.
– Credeţi în vocaţia de a fi profesor?
Îmi aduc aminte că acum câţiva ani ţineam un curs la seria de fizico-chimie, cum îi spuneam noi, care pregătea, prin specificul ei, numai profesori pentru liceu şi şcoală generală, profesori care să predea şi fizică, şi chimie. Deci, din capul locului, pentru ei era asumat acest viitor. Ceilalţi, care erau la seriile de chimie, puteau să meargă în industrie, în cercetare. Intram la primul curs. Mie mi-a plăcut foarte mult meseria de profesor. Spuneam: „Mâna sus cine vrea să devină profesor”. Nu ridica nimeni mâna şi erau în jur de 50-60 de studenţi. Problema este periculoasă pentru viitorul învăţământului nostru, pentru că avem nevoie de studenţi care să-şi aleagă din vocaţie meseria de profesor, nu să aleagă învăţământul din lipsă de altceva mai bun. Prefer studentul care din capul locului are acest ideal, de a deveni un profesor bun, şi acest ideal şi-l atinge prin toate activităţile pe care facultatea i le pune la dispoziţie: practica pedagogică, însuşirea de noi cunoştinţe. Aşadar, cred cu toată tăria că practica pedagogică trebuie făcută bine şi cu enormă responsabilitate. Nu critic actualul sistem. Am făcut o comparaţie cu ce se întâmpla când eram eu student. Cred că practica pedagogică făcută comasat este mai eficientă decât cea făcută pe fugă, între două ore de laborator şi încă două de curs.
Repet, ar trebui făcut mai mult pentru că este pentru binele învăţământului. Învăţământul nostru înseamnă elevi, înseamnă practică, înseamnă ore, dar înseamnă, în egală măsură, şi profesori foarte buni.
„Uitându-mă la ei, şi fiind profesori buni, începi să te simţi confortabil, îţi zici că învăţământul nostru este pe mâini bune, dar se pare că nu este aşa. Prin urmare, probabil mulţi profesori nu sunt aşa cum ar trebui să fie pentru un învăţământ de calitate.“
– Cum se răsfrânge lipsa practicii asupra calităţii pregătirii profesorilor de azi?
Contactele pe care le am eu cu învăţământul preuniversitar sunt mai degrabă în zona elitistă, pentru că mă întâlnesc, cel puţin la olimpiadele de chimie, cu cei mai buni profesori din ţară. Uitându-mă la ei, şi fiind profesori buni, începi să te simţi confortabil, îţi zici că învăţământul nostru este pe mâini bune, dar se pare că nu este aşa. Aduceți-vă aminte că atunci când aveau loc concursurile de titularizare toate jurnalele prezentau rezultatele de la acestea, iar majoritatea celor care candidau aveau note sub 4. Prin urmare, probabil mulţi profesori nu sunt aşa cum ar trebui să fie pentru un învăţământ de calitate. La liceele mari, desigur, există pretenţii mai mari pentru profesorii respectivi. Am înţeles că acum, conform noii legi, titularizarea este realizată la nivelul şcolii. La prima vedere m-am speriat, dar discutând cu câţiva profesori buni, directori ai unor licee prestigioase, mi-au spus că interesul lor, ca directori, este să aducă profesori foarte buni. Acolo unde angajarea profesorilor se face pe criterii de rudenie, de prietenie şi aşa mai departe, calitatea învăţământului în şcoala respectivă este slabă, pentru că slabă a fost şi înainte, când exista această tradiţie proastă.
– Aţi fost propus de studenţi în Topul Profesorilor Bologna 2007. Unul dintre studenţii dumneavoastră a spus atunci: „Un premiu poate prea mic pentru un profesor atât de mare”. Ce a însemnat acest premiu pentru dv.?
O bucurie, pentru că-mi place foarte mult să predau, chiar dacă acum nu mai predau multe ore, pentru că am nevoie de timp pentru cercetare. Mie îmi plac amândouă, cercetarea şi activitatea didactică. Prin urmare, activitatea de cercetare este cea mai importantă într-o universitate, cu condiţia ca şi activitatea didactică să se desfăşoare cum trebuie.
– Aţi fost o perioadă cel mai tânăr academician român. Cum a fost?
Am fost cel mai tânăr membru corespondent… Era în 6 iunie 2001. A fost unul dintre cele mai importante momente ale vieţii mele profesionale. Iubesc foarte mult Academia Română. Sunt mândru că sunt membru al ei, şi am fost titularizat acum doi ani, în 2009. Dar, vedeţi, dacă mă întrebaţi data intrării în Academia Română, am să vă spun precis: 6 iunie 2001.
– Sunteţi şi preşedintele CNATDCU, consiliu care are un rol greu atunci când trebuie să decidă excelenţa în cariera didactică academică. Cum vă descurcaţi şi cu acest post?
Ne-am propus să nu existe nici un fel de suspiciune privind deciziile noastre. Sunt foarte mulţumit că am reuşit formarea unor comisii cu unii dintre cei mai importanţi profesori şi cercetători din ţară. Am cooptat, de asemenea, specialişti din străinătate. Primele întruniri ale comisiilor şi ale consiliului general au dovedit că suntem pe drumul cel bun: exigenţa maximă, dar nu absurdă, în binele ştiinţei şi învăţământului din ţara noastră. Am stabilit criterii exigente, dar uşor de atins pentru cei cu adevărat buni. CNATDCU oferă abilitarea celor care vor să îşi construiască o carieră profesională, pe baza rezultatelor activităţii de cercetare independente – dreptul de a conduce doctorate şi de a ocupa un post de profesor.
– Consideraţi că aţi reuşit până acum să faceţi ce v-aţi propus?
Am absolvit Facultatea de Chimie în 1979, care pe atunci era în exil la Politehnică. Am făcut un stagiu de trei ani în producţie, obligatoriu în acei ani, la I.P.R.S. – Băneasa. Preocupările de acolo (semiconductori, circuite integrate etc.) erau foarte interesante, dar nu pentru mine. Mi-am făcut însă prieteni buni şi a fost perioada în care am citit beletristică cât pentru zece ani… Apoi am intrat în cercetare. Între 1982-1984 la Centrul de Chimie-Fizică, acum la Academia Română, şi, din 1984, la Facultatea de Chimie, la început cercetător, apoi cadru didactic. Teza de doctorat am susţinut-o în 1988, conducător fiindu-mi academician Maria Brezeanu, şi tot în 1988 am trecut pe post de asistent universitar. Apoi, din 1990, când a devenit posibilă participarea la competiţii pentru burse în străinătate, am făcut două stagii postdoctorale, unul la Paris, 1991-1992, cu profesorul Olivier Kahn, şi Göttingen, 1992-1993, ca bursier Humboldt, cu profesorul Herbert W. Roesky. Din 1996, când am devenit şi profesor titular, am hotărât să încerc să fac chimie în aceleaşi condiţii şi cu rezultate comparabile cu laboratoarele din străinătate. Cred că am reuşit.
Articol preluat de pe www.scoalaedu.ro .